Terapia educațională complexă și integrată urmărește să sublinieze și să demonstreze practic posibilitatea de a valorifica actul educațional spre a-și amplifica efectul terapeutic.

Terapia educațională complexă și integrată cuprinde:

• stimulare cognitivă
• ludoterapie
• socializare
• formarea autonomiei personale
• terapie ocupațională

1. Module de activități educațional-terapeutice.

Stimulare cognitivă

Stimularea cognitivă este un proces complex de echilibrare  mintală, prin organizarea specifică a cunoașterii la copiii cu dezabilități, al căror comportament cognitiv se caracterizează printr-un fenomen general de perturbare a organizării cunoașterii (Mușu, 1997, p. 11). Aceasta presupune activități de consolidare, sistematizare a informațiilor și abilităților, cunoașterea senzorială, formarea abilităților vizual-perceptive, activități pentru formarea și dezvoltarea conceptelor logico-matematice și formarea și dezvoltarea proceselor psihice (atenția, reprezentarea, imaginația, memoria, gândirea), are o notă de specificitate, cu un parcurs diferit de dezvoltarea cognitivă și învățarea instrumentală a copilului obișnuit. Este necesar ca aceste activități desfașurate în cadrul acestei arii să aibă un puternic caracter ludic, jocul fiind cea mai eficientă cale de stimulare cognitivă. Stimularea cognitivă are ca scop consolidarea, sistematizarea, completarea într-o manieră deosebită a procesului de predare-învatare a faptelor, informatiilor, deprinderilor este o reordonare a învățării inițiale.

Stimularea cognitivă trebuie să adauge metode suplimentare sprijinirii dezvoltării proceselor cunoașterii, elemente de genul spațiu cultural sau timp istoric, social care să faciliteze adaptarea copilului cu dizabilități la mediu, diminuându-i deficiența. Conținuturile învățarii prespun formarea şi dezvoltarea proceselor psihice prin exercitii senzorio-motorii şi perceptive  care țin de procesul de formare a abilitătilor implicate în invătarea actului lexic, grafic, de calcul, de cunoaştere în general şi îşi găseşte fundamentarea, în activitatea senzorio-motorie. Programul exercitiilor este structurat pe trei coordonate:

– exerciții perceptive şi senzorio-motorii pentru atenție – acestea pot fi centrate în câmpul perceptiv pe date vizuale sau pe date auditive ori pot viza atenția ca formă internă de manifestare folosind stimuli vizuali, verbali, auditivi sau tactili ;

– exerciții perceptive şi senzorio-motorii pentru memorie – pentru antrenarea memoriei de recunoaştere, memoriei audiovizuale, memoriei vizual-grafice ;

– exerciții perceptive şi senzorio-motorii pentru reprezentarea mintală – sub forma unor grupări/clasări, asociațiilor verbale, povestirilor prezentate în dezordine, reversibilitătii unor fenomene sau momente/secvente dintr-un proces/activitate etc.

Ludoterapie

Ludoterapia implică jocuri de stimulare a diverselor funcţii şi procese psihice şi are valenţe multiple în sfera dezvoltării structurilor psihice ale copilului cu dizabilități. Ludoterapia creează un mediu favorabil manifestării libere a copilului cu deficiențe medii, severe şi grave, asigurând un climat socio-activ plăcut stimulativ în cadrul mediului școlar şi oferind flexibilitate activitatilor educaționale și de învățare prin joc. Jocul este una din cele mai importante forme de manifestare a copilului. Sub influența jocului se formează, se dezvoltă și se restructurează întreaga activitate psihică a copilului. Copiii cu dizabilități medii, severe şi profunde reacționează pozitiv la acest tip de activitate și iși pot însuși cunoștințe și comportamente elementare cel mai ușor prin intermediul jocului. Jocul constituie atât o activitate de învățare cât și o terapie recuperatorie. Jocul este o formă de terapie care se realizează prin metode și procedee educaționale în scopul recuperării deficitului psihic.

În cadrul activităţilor de terapie educaţională, un loc aparte îl ocupă conceptul de joc didactic. Jocul didactic constituie o formă de activitate prin care se rezolvă una sau mai multe sarcini didactice prin îmbinarea tehnicilor de realizare a acestor sarcini cu elementul de joc. Jocul didactic se foloselte în diverse forme pentru a stimula elevii să rezolve o sarcină didactică într-o formă cât mai atractivă, ştiut fiind faptul că învăţarea care implică jocul devine mai plăcută şi reconfortantă.  Jocurile devin metode de instruire în cazul în care ele sunt organizate şi se succed conform logicii cunoaşterii şi invăţării (Antonovici, S., 2005).

Ludoterapia presupune jocul ca învățare și terapie, acesta fiind o componentă important a procesului de recuperare a copiilor cu dizabilități. În programa din cadrul terapiei educaționale complexe și integrate există jocuri pentru explorarea senzorială,  jocuri pentru dezvoltarea psihomotricității, jocuri de operare cu elemente familiare din mediul înconjurător, jocuri pentru dezvoltarea proceselor psihice de bază, jocuri pentru valorificarea structurilor psiho-individuale în conduite independente.

Jocul didactic ocupă un loc important în cadrul activităților de terapie educațională, acesta fiind o activitate în completarea lecției, prin care se rezolvă sarcini didactice cât mai atractiv, placut pentru copii, contribuind la dezvoltarea capacităților cognitive ale acestora, la dezvoltarea personalității copiilor si formarea priceperilor și deprinderilor acestora.

Terapie ocupațională

Terapia ocupațională urmărește dezvoltarea aptitudinilor pentru muncă, formarea deprinderilor de viață cotidiană, educarea abilităților pentru diferite jocuri și petrecerea timpului liber.

            Terapia ocupatională este parte componenta a programului complex integrativ de dezvoltare a copiilor cu dizabilități. Activităţile de tip ergoterapeutic asigură formarea unor deprinderi care îl pregătesc pe tânărul cu dizabilităţi pentru inserţia socio-profesională.  Prin continutul lor, aceste activități se refera predominant la aria de dezvoltare personală și socială având ca scop independența copilului precum si integrarea lui într-un mediu în continuă schimbare. Terapia ocupațională cultivă deprinderi și abilități pentru muncă, educație, adaptarea și capacitatea de reacție in diferite situații de muncă, cultiva relații interpersonale pozitive de grup; de asemenea, dezvoltă stări afective pozitive, de liniște, reducând stările de tensiune, anxietate şi comportament agresiv. Elevii sunt puși în situații concrete, practice de învățare fiind stimulați în manevrarea și manipularea de materiale, obiecte, menținerea unui climat optim, de stimulare și încredere în posibilitățile proprii în rezolvarea cu succes a unei sarcini. Popovici (Popovici, 2005, p.13) afirmă că activitatea de terapie ocupațională acționează pe trei mari domenii generale:

• formarea deprinderilor de viață cotidiană (inclusiv artistice);
• formarea capacităților și aptitudinilor pentru muncă;
• educarea abilităților pentru diverse jocuri și petrecerea timpului liber.

Popescu A., arată că terapia ocupațională propriu-zisă cuprinde: artterapia, ludoterapia, meloterapia, biblioterapia, terapia recreatională, cultura fizică medicala, ocupatiile uțoare ca lutterapia (procedee de modelare a lutului), broderia etc., ce implică afectivitate, simț estetic, beneficiu economic. Întregul ansamblu al domeniilor subsumate terapiei ocupaționale, care includ la rândul lor metode şi procedee specifice, contribuie în final la realizarea unor obiective comune ce se referă la recuperarea, adaptarea şi integrarea profesională a persoanelor cu diferite tipuri de deficiențe. Încă din cele mai vechi timpuri, terapia ocupaţională a rămas, până in prezent, o „ştiinţă” şi o „artă” fundamental implicată în recuperarea şi adaptarea persoanelor aflate în dificultate la societatea în care trăiesc.

Socializare

Activitățile de socializare contribuie la formarea unei personalităţi adaptative, integrative. Socializarea se referă predominant la aria de dezvoltare personală și socială având ca scop final independența copilului și integrarea lui într-un mediu social în continua schimbare. Socializarea presupune educarea abilităților pentru adaptarea socială și pregătirea pentru viață; formarea imaginii de sine și stimularea încrederii în propria persoană; cultivarea autocontrolului; cunoașterea și respectarea normelor de buna conviețuire, a codului bunelor maniere; formarea și exersarea de comportamente în diferite ocazii; exersarea abilităților necesare pregătirii pentru viața de familie.

Ca și obiective specifice pentru autonomia socială I. Mușu (1997) propune:

• Formarea și exersarea capacităților de autonomie personală în vederea adaptării la viața cotidiană;
• Cunoașterea și exersarea principalelor activități umane (muncă, joc, odihnă, program de sărbătoare, tradiții) cu adaptarea socio-umană în diferite situații;
• Formarea deprinderilor legate de autoservire, autonomie pentru adaptare la viața cotidiană (școală, stradă, unități publice);
• Cunoașterea, respectarea și aplicarea normelor de comportare civilizată, de conviețuire în grupuri, familie, școală, mediul social și cotidian;
• Formarea unor conduite de viață civilizată prin imitarea modelelor comportamentale și implementarea unor norme uzuale de comportare ;
• Formarea unor trăsături de caracter necesare adaptării socio-profesionale;
• Reglarea propriei conduite în funcție de cerințele altor persoane;
• Exersarea capacităților de cooperare, colaborare, coordonare cu persoane cunoscute și necunoscute, cu statut social similar sau deosebit.

      Abilitătile şi competențele necesare adaptării şi integrării sociale sunt rezultatul unui proces continuu de invățare şi antrenament al deprinderilor copilului în situații diverse de viață. Aceste considerații generale privind procesul adaptării şi integrării sociale permit analiza şi proiectarea programelor educaționale raportate la specificul şi particularitățile individuale ale copilului. Abilitățile şi competențele necesare adaptării şi integrării sociale sunt rezultatul unui proces continuu de invătare şi antrenament al deprinderilor copilului în situatii diverse de viată.

Formarea autonomiei personale

Formarea autonomiei personale este esențială fiind constituită pe baza unor structuri de cunoștințe, norme, priceperi, deprinderi, abilități, modalități de expresie și acțiune. Formarea și dezvoltarea autonomiei personale se realizează în paralel cu procesul de recuperare și reabilitare psiho-socială. Dezideratul major al acestui modul este acela de a forma și dezvolta o personalitate armonioasă pentru a putea participa activ la viața în familie, grup profesional și social.

Cu privire la organizarea si formarea autonomiei personale, procesul integrării constituie o actiune complexă care generează o fuziune între elementele sistemului personalitătii şi elementele sistemului social, determinând o dinamică de dezvoltare prin intermediul unor factori purtători de valori morale, spirituale, culturale (familia, şcoala, institutiile publice din comunitate etc.) apartinând grupului social (Mușu, 1997).

Formarea autonomiei personale urmărește stimularea și dezvoltarea disponibilităților psiho-individuale ale copilului cu dizabilitate în vederea formării unor comportamente independente de bază, precum și formarea și educarea unor abilități de întreținere și igienă personală și a spațiului de locuit. Astfel, se urmărește formarea unor deprinderi de igienă alimentară, igienă sanitară, igienă vestimentară, deprinderi de întreținere și igienizare a spațiului de locuit. Pe lânga acestea, formarea autonomiei personale se referă și la dezvoltarea deprinderilor de existență activă în mediul familial, a relațiilor din cadrul familiei și formarea conduitelor dezirabile.

Cunoașterea mediului ambiant și formarea capacității de autonomie, folosirea corectă a unor obiecte de uz personal, obiecte de toaletă, îmbrăcăminte, veselă, rechizite etc., cunoașterea acțiunilor din regimul zilnic (toaleta de dimineață, mesele principale, activitatea școlară și de joc, odihnă, petrecerea timpului liber), formarea și exersarea unor deprinderi practice gospodărești, a unor deprinderi de igienă personală, formarea de comportamente specifice de autoservire și păstrare a sănătății, comportamente motrice, gesturi social-utile de autoîngrijire, autogospodărire reprezintă obiective urmărite în cadrul disciplinei formarea autonomiei personale.

Însușirea deprinderilor de comportament civilizat, de autoservire, de igienă personlă, însușirea modalităților de folosire a aparaturii modeme și serviciilor din cadrul socetății reprezintă un obiectiv major al tuturor activităților profesorului educator. În cadrul formării autonomiei personale și a socializării se urmaresc două componente, adaptarea și integrarea socială, prin terapie, recuperare, abilitare și reabilitare.

Programe terapie educațională complexă și integrată